Profil de timișorean

Pe Octavian Leșcu l-am văzut prima oară la Primărie. Sobru, măsurat, demn. Fizionomia, împietrită parcă; o mină de om de neclintit pe care nu aveai șanse să-l impresionezi cu una cu două. Ușa casei se deschisese larg. Din spatele ei mă poftea înăuntru același om de fier. În câteva minute aveam să aflu că Octavian Leșcu avea un punct sensibil. Nu unul obișnuit însă. Surprinzător „ceva” reușea să-l tulbure de fiecare dată pe acest om. Acel „ceva” era Timișoara. Vorbea de oraș ca despre un membru din familie. Atunci, prima oară când l-am văzut i se decerna diploma de excelență, de către primarul Timișoarei. Pe diplomă, scria frumos, cu litere ondulate, pentru meritele deosebite aduse pentru promovarea imaginii orașului...

Discuția noastră, ce avea să dureze mai bine de 4 ore, începuse cu o cafea. Părea un ritual păstrat cu sfințenie în casa Leșcu. Până nu demult, după cum aveam să aflu de la doamna Leșcu, cafeaua se servea însoțită de o țigară. Domnul Leșcu se „cumințise”. Nu mai este la prima tinerețe. S-a născut „în deplasare” la 10 decembrie 1931, în orașul Deva, județul Hunedoara. „Tatăl meu a fost militar, la Regimentul de Vânători. Era timișorean, dar într-o bună zi a fost detașat cu regimentul la Deva. Familia mea s-a reîntors la Timișoara când eu aveam patru ani. Aici am făcut grădinița, școala primară, aici m-am jucat de-a hoții și vardiștii între crucile Catedralei și tot aici m-am trezit și m-a prins acest microb al Timișoarei de care nu am mai scăpat niciodată...”. Din Timișoara a mai plecat doar ca să se întoarcă. Viața nu a fost prea blândă cu Octavian Leșcu. „În 1945, am plecat la Reșița unde am urmat Școala Medie Tehnică. De atunci, de la 14 ani sunt pe picioarele mele, am știut că trebuie să gândesc, să judec totul de unul singur, viața m-a călit”. De la Reșița viața l-a dus pe Octavian Leșcu la Constanța, la marină, la armată. Din cătănie s-a eliberat în toamna anului 1950, când s-a și întors în Timișoara. În același an a fost angajat ca tehnician la Stația de Radio Timișoara. Era din nou acasă. Într-o Timișoară în care domnimea se plimba seara, la braț, pe Corso, pe partea cu restaurantul Lloyd, iar „muritorii de rând” pe cealaltă parte, într-un ritual care se repeta seară de seară, o lege nescrisă a orașului pe care nimeni nu o punea vreodată la îndoială. Tot așa, joia după-amiaza slujnicele cu fuste largi și militarii își dădeau întâlnire în parcul Central. Iar la Palace sau Lloyd nu intrai decât la ținută... În 1963, Octavian Leșcu a primit transferul la Universitatea din Timișoara ca tehnician la Facultatea de Fizică, unde a lucrat până la ieșirea la pensie în august 1990. „Am început dintr-o întâmplare”Octavian Leșcu deține o frumoasă colecție filatelică, începută în 1965. De colecționat vederi, s-a apucat un an mai târziu din pură întâmplare. „Aveam un prieten care colecționa totul despre Timișoara și care mi-a spus că, dacă din întâmplare, dau peste vederi cu Timișoara să i le cumpăr lui.” Așa s-a născut pasiunea cea mai de suflet a domnului Leșcu, cartofilia, pe care o „practică” cu multă dragoste de 37 de ani. Dacă prietenul în cauză își pierduse „intermediarul”, pentru domnul Leșcu greul de-abia începea. Propria rețea de intermediari, o adevărată filieră timișoreană. „La început, am auzit de un bătrânel din Sibiu care avea multe vederi cu Timișoara. Și pentru că Universitatea avea un contract cu Râmnicu-Vâlcea, iar trenul făcea un popas la Sibiu i-am făcut o vizită bătrânelului. Ne-am târguit. Eu i-am dat vederi cu Sibiu, el cu Timișoara. Mai târziu, toți partenerii mei filatelici din Europa au primit „ordin” să-mi trimită toate vederile cu Timișoara.” Și pe adresa domnului Leșcu au început să sosească vederi din toată Europa, dar mai cu seamă din Germania, Austria, Ungaria și Cehoslovacia, acolo unde plecaseră cu ani în urmă. „Pentru cele din țară făceam troc, de pildă Oradea pentru Timișoara, iar pe cele europene le plăteam în timbre.”

Muncă în folosul comunității

Frământările au început de-abia mai târziu. Pentru că, una câte una, vederile trebuiau identificate, investigate până ce povestea lor ieșea la iveală. Imaginile din vederi erau însă de multe ori de nerecunoscut. Domnul Leșcu s-a „înarmat” cu istorii, monografii, ghiduri, hărți vechi; pe tot ce a putut pune mâna. A început, în paralel, o muncă de veritabil detectiv de teren; a bătut cu pasul Timișoara de-a lungul și de-a latul, de zeci de ori, căutând indicii, luând „amprentele” care ar fi putut dezlega „necunoscutele” din imagini. O carieră de-a lungul căreia a rezolvat zeci și zeci de astfel de „cazuri”. Unele i-au luat 20 de ani de viață. Altele au rămas enigme și îi dau încă de furcă. Domnul Leșcu nu se dă bătut. “Timișoara rămâne pentru mine o mare provocare. Un mister care nu-și dezvăluie niciodată toate farmecele.” După Revoluție, primul gând a fost să scoată un album cu Timișoara, dar nu a reușit. Așa însă s-a gândit să reediteze vederile vechi. În decursul anilor a izbutit să editeze în colecția de vederi „Istoria ilustrată a orașului Timișoara” peste 100.000 de vederi, toate cu propria lor istorie acum. Mai mult de jumătate dintre ele au fost publicate în străinătate. În 2001, a publicat „Ghidul Orașului Timișoara de-a lungul timpului, 1900 – 2000”, o istorie a străzilor Timișoarei. Are la bază o documentație de 27 de ghiduri timișorene... Răsfoim vederile ordonate nemțește. La cele foarte vechi nu recunosc mare lucru. Trișez și mă uit la explicații. O altă lucrare este gata de tipar. Gândul i-a rămas însă la Album, la care speră să reia munca cât mai curând. Ba nu, GÂNDUL i-a rămas la Timișoara!