Istoria orașului tău

Prezența umană în vatra orașului Timișoara depășește cu mult evul însemnărilor documentare. Paleta vestigiilor arheologice atestă prezența unor așezări omenești din vremuri îndepărtate, adăpostind o populație de agricultori, vânători, meșteșugari, a căror existență era facilitată de clima blândă, solul roditor, abundența apei și a pădurilor. Veac după veac, comunitățile umane stabilite sau așezate temporar pe această vatră, au parcurs diferitele etape ale civilizației străvehi. Puținele vestigii dacice indică, totuși, un progres demografic și economic, o specializare a meșteșugurilor și extinderea raporturilor de schimb. Cu siguranță, hotarul actual al orașului a fost locuit în timpul stăpânirii romane1, ca și în secolele următoare. Prezența monedelor din epoca romană târzie, cu efigia împăraților Probus și Dioclețianus confirmă acestă realitate . Denarii de bronz, ca și alte dovezi materiale descoperite în necropole și așzări cu caracter rural, indică continuitate de locuire, păstrarea contactelor cu civilizația romană și mai târziu romano – bizantină, un nivel de viață relativ modest în timpul succesivelor valuri ale populațiilor migratoare. Necesitățile de supraviețuire în acele vremuri tulburi au impus construirea unei fortificații din pământ , care se va dezvolta mai târziu într-un castru feudal puternic. Este acel Castrensis de thymes sau Castrum regium Themes, menționat în izvoarele medievale timpurii, indirect în anul 1177 și direct în anul 1266. Documentul din anul 1266 menționează Cetatea Tymes alături de alte așezări și domenii feudale din comitatele bănățene.

timis_veche_2.Este neîndoielnic faptul că cetatea respectivă a existat în vatra Timișoarei cu mult înaintea atestării sale în documentele medievale. Numele Timișoarei provine de la acest Castrensis de Thymes, care a păstrat vechea denumire a râului Timiș din vorbirea curentă a populației autohtone2, realitate cunoscută încă din veacul al XVI lea. Filippo Pigafeta, istoric și arhitect militar, nota în anul 1595 că Timișoara era încercuită de râul Timiș de la care și-a luat numele3 Datorită poziției geo – politice, așezarea cunoaște o importantă dezvoltare, devenind un centru cu însemnat rol economic, politic, militar, religios. Va suferi mari stricăciuni în anul 1241 de pe urma atacurilor tătarilor, fiind nevoie de refacerea fortificațiilor. Timp de câteva secole, Timișoara este prezentă în frământările și luptele interne din Regatul Ungariei, în confruntările militare bizantino – maghiare, în numeroasele războaie purtate de creștinătatea europeană împotriva primejdiei otomane. Încă în anul 1307, regele Carol Robert sosește la Timișoara și decide ca pe locul numit Insula să construiască o cetate din piatră, mult mai puternică decât vechea fortificație de pământ. Însoțit de curtea regală, Carol Robert stă la Timișoara între anii 1315 – 1323, orașul devenind reședință regalăl. Regele numește acum așezarea Castrum nostrum regis de Thumuswar. Aici moare, în 15 decembrie 1317 soția regelui maghiar. În anul 1342, Timișoara este atestată în documente ca Civitas (oraș), deși calitatea respectivă, cu siguranță, era mai veche. Prezența curții regale timp de 8 ani, rolul militar tot mai important susțin această ipoteză.

De la sfârșitul secolului al XIV lea până la mijlocul veacului al XVI lea, timp de aproape 170 ani, Timișoara devine un însemnat centru de rezistență în luptele antiotomane4. Aici se concentrează în anul 1396, cruciații europeni și de aici pornesc în dramatica expediție creștină zdrobită la Nicopole. Peter von Rez, cavaler german, consemnează participarea castelanului de Timișoara la nefericita bătălie. Timișoara ocupă un loc deosebit de însemnat în lupta antiotomană purtată de viteazul Iancu de Hunedoara. Aici își concentrează forțele militare în anul 1443 și pornește în campania cea lungă, încheiată cu răsunătoare biruințe. Orașul și domeniul său devin o tabără militară permanentă. De la Timișoara trimite (1447) ajutoare militare pentru ridicarea lui Vladislav – Dan pe tronul Țării Românești și pentru sprijinirea lui Petru al II lea, domnitorul Moldovei. Rolul important al Timișoarei în luptele antiotomane purtate de creștinătatea europeană se menține și după moartea lui Iancu de Hunedoara. În 1462, sultanul Mahomed al II lea trimite o puternică oaste pentru cucerirea orașului și a cetății. Garnizoana ripostează și alungă forțele otomane peste Dunăre. În 1476, altă oaste turcească este zdrobită sub zidurile cetății. La fel în anii 1491, 1522 etc. Vatra orașului de astăzi a fost mereu udată cu sânge omenesc, vărsat pentru apărarea sa și a civilizației creștine. Era un oraș mult râvnit de turci pentru poziția și însemnătatea geo –politică. Cronicarul otoman Mustafa Celalzade scria (secolul XVI) că “Fortăreața Timișoarei era o cetate pizmuită […] avea turnuri și ziduri foarte puternice […] era cea mai însemnată și cea mai puternică dintre cetățile Țării Transilvaniei5”. După repetate atacuri Timi;oara va fi cucerită de turci în octombrie 1551, devenind reședință de pașalâc otoman.

Note
1.G. Postelnicu, Originea orașului Timișoara, în “Analele Banatului”, nr. 2 – 4/1931; 2.I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, 1977; 3.Călători străini despre Țările Române, vol III, 1971; 4.I, Munteanu, R. Munteanu, Timișoara. Monografie, 2002; 5.Cronici turcești privind Țările Române, vol II, 1974.
Prof. Univ. Dr. Ioan Munteanu