Date istorice

Municipiul Timișoara, atestat documentar de peste 730 de ani, actuala reședință a județului Timiș, este situată în Câmpia Timișului, câmpie străbătută de râurile Bega și Timiș, a căror prezență a influențat în timp dezvoltarea localității de la Cetatea fortificată cu ziduri, bastioane, șanțuri cu apă și valuri de pământ.

Cunoscută ca Cetate (din 1212) - Castrum Temesiense - situată la răscrucea drumurilor comerciale și militare, devenind obiectiv principal al disputei dintre turci și austrieci și mai apoi râvnită de burgezia și aristocrația maghiară - Timișoara s-a dezvoltat urbanistic în jurul nucleului fortificat începând din sec. XVIII lea.

Între anii 1315-1323 regele Carol Robert de Anjou își stabilește în cetatea Timișoara reședința regală.

În anul 1342, Timișoara este atestată în documente ca Civitas (oraș) și până la mijlocul secolului al XVI - devine un însemnat centru de rezistență antiotomană de unde pornesc în 1396 cruciații europeni în dramatica expediție creștină zdrobită la Nicopole, iar apoi își concetrează forțele militare, începând cu anul 1443, și pornește în campania de biruințe viteazul Iancu de Hunedoara.

Agravarea exploatării feudale a provocat răscoala din anii  1382-1390 și războiul țărănesc condus de Gheorghe Doja (1514) care, după ocuparea mai multor puncte fortificate și asediului  cetății Timișoara, a fost înfrânt și pedepsit cu cruzime.

După ce o bună perioadă a constituit un bastion important pentru apărarea civilizației creștine în anul 1551 cetatea Timișoara și zona limitrofă, după repetate atacuri, va fi cucerită de turci care transformă cetatea în reședința unui pașalîc otoman, cu rol de pivot în strategia de păstrare a dominației asupra pustei ungare și Țărilor Române. În urma luptelor dintre Imperiul Habsburgic și cel Otoman, Timișoara și Banatul este eliberat de sub ocupația turcilor în 1716 de către prințul Eugen de Savoya și devine domeniul al coroanei Habsburgice, condus de o administrație militară având ca guvernator pe Contele Claudius Florimund Mercy, general de cavalerie. Contele Mercy a avut un rol deosebit în construcția noii cetăți a Timișoarei, a palatului de reședință a guvernatorului, a cazărmii Transilvania (care cu o lungime de 483 m era clădirea cea mai lungă din Europa în epoca respectivă), precum și a unor școli, spitale, biserici și monumente. În paralel, a început construcția și dezvoltarea rapidă a industriei și a fabricilor și organizarea satelor și comunelor. Colonizarea satelor din Banat cu un număr substanțial de șvabi, slovaci și italieni care s-au suprapus locuitorilor existenți (români, sârbi, unguri, greci și evrei), a condus în timp la un fenomen probabil unic în lume, respectiv faptul că populația vorbea mai multe limbi și, totodată, realizarea între naționalități a unui climat de înțelegere, toleranță, respect și colaborare fără discriminare care s-a transmis din generație în generație.       

O dată cu atenția sporită acordată de Curtea de la Viena, Timișoara, ca centru economic și politic al Banatului, cunoaște după 1718 - 1734 o dublă dezvoltare a lucrărilor de fortificare a Cetății (după noul plan din 1723) și se începe secarea mlaștinilor. Se construiesc poduri și construcții publice, astfel încât în jurul anului 1765 se încheie fortificarea cetății, iar în 1774, apeductul din Fabric pentru alimentarea cu apă și rețeaua de canale subterane din preajma "Cazărmii ardelene" și de pe amplasamentul Pieții Sfântul Gheorghe. Cu toate acestea, situația șanțurilor de apă și a mlaștinilor din Cetate nu este rezolvată în întregime,  canalul Bega deși (început în anul 1728), devenit navigabil, preia în mare parte rolul de colector insalubru al zonei de Cetate.

Între anii 1781 (după ridicarea Cetății Timișoara la privilegiul de Oraș liber regesc) și 1848 - în cetate se realizează edificii de cult și sociale și se extind construcțiile de locuințe. Direcțiunea de Fortficații asigură activitatea de proiectare și execuție a construcțiilor militare, în special pentru uriașul sistem de fortificații (întreținere, modernizare).

"Servicul Cameral de Construcții" proiectează și supraveghează execuția construcțiilor civile și de interes obștesc și respectarea normelor de construcții în oraș, realizate de meșterii constructori particulari.

Pe "Planul interiorului Cetății – 1812” - întocmit de Tutz (M.G.97), “Planul indicând parcelele din Cetate – 1828” întocmit de Louant (M.G. 155), “Planul interiorului Cetății – 1831” – Chavanne și a lui Eichenkren - 1836 (T.II.28) și pe alte hărți, planșe și stampe din Arhivele Statului Timișoara, precum și în "Monografia Timișoarei” întocmită de primarul Preyer (1849 - 1853) sunt redate inventarele complete ale caselor, proprietarilor, rețeaua de canale și conducte de evacuare a apei, fântânile, lucrările de supraetajare și alte construcții noi, care completează ansamblurile existente, precum și un inventar - descriere a distrugerilor provocate de bombardamentul armatelor maghiare în iulie 1849.

În primii ani ai guvernării militare (1849 - 1860) și ai Voievodinei cu capitala la Timișoara, pe locul unor clădiri civile avariate, se construiesc edificii noi, utilizându-se bolțile la subsol și parter și planșee de lemn la etaje și mansarde.

Vocabularul plastic al Barocului este înlocuit cu elementele stilurilor Empire și Neoclasic dar se resimte și influența curentelor romantice și eclectice.

Dacă până în anul 1817 cca 1/4 din suprafața Cetății era acoperită cu canale, ce se scurgeau în cuveta deschisă din șanțul fortificațiilor, începând cu anul 1827 se adâncește cuveta și canalul său de evacuare (pe albia vechiului canal secundar executat în 1729) pe traseul Bd. Republicii - realizându-se așa numitul "Șanț Sanitar". La rețeaua de canale erau racordate peste 25 de case particulare din Cetate.

Acțiunile de asanare și realizarea de canale continuă și după 1849 și implică și refacerea unor conducte de alimenatre cu apă distruse, în paralel cu realizarea de fântâni pentru apă potabilă « a cărei calitate se îmbunătățește », odată cu secarea mlaștinilor și umplerea șanțurilor (inclusiv pe amplasament).

Autorul celei dintâi monografii a Timișoarei și totodată primarul ei de atunci - Johann Nepomuk Preyer (1844 - 1858) scrie despre Zona Cetății: "...Străzile din Cetate sunt pavate și au trotuare excelente. Clădirile au unul, două sau trei etaje.... Toate construcțiile sunt acoperite cu țigle, iar la parter au aproape numai prăvălii cu vitrine elegante..., iar în ceea ce privește iluminarea străzilor și curățenia, se recunoaște că nu există una mai bună în toată țara.”

După anul 1865 construcțiile erau permise numai dincolo de 569 m de zidurile cetății, spre cartierele mărginașe.

După 1892 interdicția menționată dispare, efectuându-se nivelarea șanțurilor și valurilor din jurul Cetății.

Primul Plan Urbanistic este întocmit la 1895 de arhitectul Ybl, prin care Cetatea devine centrul orașului, legat prin bulevarde largi - actualele Bd. Tinereții și Revoluției din 1989 - de cartierele Iosefin și Fabric și printr-un inel de circulație în jurul Cetății. Deci, pornind de la rețeaua densă de străzi rectangulare din Cetate, se prefigurează structura radial - inelară a tramei stradale, care este specifică Timișoarei.

În 1913 Serviciul tehnic al orașului elaborează un nou Plan Urbanistic pe principiile date de arhitectul Ybl. La acea dată populația Timișoarei era de 69.000 de locuitori și se prevedea extinderea orașului pe o suprafață de 1800 ha.  Planul urbanistic nu era conceput pe principiul zonelor funcționale, ci era trasată, în special, trama stradală între Cetate și cartierele mărginașe Iosefin, Fabric și Mehala. Terenul dintre străzi a fost parcelat și vândut, sau dat în folosință noilor proprietari. Această parcelare s-a menținut până în prezent, fiind desființată peste tot unde s-au construit locuințe colective (blocuri).

Primele ridicări topografice prin metode matematice moderne au fost realizate între anii 1901  - 1903 pentru cartierele Cetate și Iosefin, în anul 1911 pentru Mehala și au fost reasamblate amănunțit între anii 1942 - 1946 pentru toate cartierele (plan cadastral, fără curbe de nivel, autor ing. I. Sarmeș).

Intrarea României în Războiul Mondial (iunie 1941) aduce populației Timișoarei și județului multiple neajunsuri și lipsuri, sporite și de faptul că au trebuit să facă un efort umanitar apreciabil pentru ajutorarea valurilor masive de refugiați din Basarabia, Bucovina și Moldova. Din iunie 1944  războiul se abate direct asupra județului și orașului Timișoara care rezistă eroic atacurilor unităților germane și maghiare prin Divizia 9 Cavalerie Română și sacrificiul Regimentului 13 Călărași.       

În anul 1943 Serviciul Tehnic Municipal, prin arh. Silvestru Rafiroiu și ing. Otto Bodoscher, a inițiat o documentare pentru un nou plan urbanistic, care este considerat pierdut din Arhive. În 1943 Timișoara avea 115.839 de locuitori și o suprafață de 3.200 ha.,  312 km. de străzi, din care 52 % pavate, 46 % prevăzute cu rețea de apă și 31% cu rețea de canalizare.

Începând cu luna septembrie 1944 cursul istoriei României, județului Timiș și Timișoarei se schimbă pentru 4 decenii și jumătae. Sub protecția armatei sovietice de ocupație, partidul comunist a acaparat puterea politică provocând lipsuri materiale asociate cu terorizarea fizică și psihică a populației, cu umilirea, înșelarea și permanenta amenințare a drepturilor cetățenești. Mișcarea anticomunistă, de proporții a studenților timișoreni din octombrie-noiembrie 1956 s-a desfășurat pe fondul unei stări de spirit ostile ocupației sovietice, nedreptăților, abuzurilor și sărăciei aduse de un regim total aservit intereselor străine.

După al doilea Război Mondial, Direcția tehnică municipală a inițiat (în anul 1947) o documentare pentru Planul Urbanistic de proiectare a construcțiilor - autori T. Evolceanu și arh. G. Stork - cu o nouă ediție în 1951 - autori arh. M. Silianu și arh. G. Stork, sub denumirea de "Schița planului director de sistematizare".

Planul avea prevederi de zonificare și circulație, dar profilul și amploarea dezvoltării industriale și a fondului locativ nu au fost anticipate.

În 1955 se reiau studiile de sitematizare într-un "Studiu preliminar de sistematizare" - autor arh. M. Silianu, care prognozează creșterea populației de la 140.000 de locuitori în anul 1955 la 180.000 de locuitori în anul 1975, cu posibiltăți de creștere chiar până la 200.000 locuitori, în funcție de dinamica factorilor economici.

În 1959 se trece la elaborarea Schiței de Sistematizare a orașului Timișoara” pe principiile recomandate de CSCAS.  Orașul avea 148.600 de locuitori și o suprafață de 4100 ha. Fără elemente clare de prognoză a dezvoltării funcțiunilor orașului, se preconiza pentru anul 1980 o populație de 250.000 de locuitori, care, după unii specialiști, era considerată prea mare. În anul 1980 erau înregistrați în Timișoara 287.543 de locuitori, iar în 1990 – 354.345 de locuitori.

“Schița de sistematizare” a fost finalizată în anul 1964, având ca șef de proiect pe arh. L. Voștinaru.

Apoi a fost reluată în 1978, având șef de proiect pe arh. N. Ionescu. Zonele funcționale s-au conturat pregnant, industria s-a dezvoltat pe zone industriale, locuințele s-au dezvoltat puternic în blocuri, dar cu efecte urbanistice păgubitoare pentru oraș, cu sacrificarea majoră a unor zone cu gospodării uniifamiliale. Concepția majoră, impusă politic, a fost creșterea densităților construite, economia drastică de teren, concretizată în repetate restrângeri de perimetru construibil, în discordanță cu dezvoltarea industrială și creșterea masivă a populației. În anul 1989 perimetrul construibil cuprindea 4558,00 ha față de intravilanul de la 1 ianuarie 1990, de 4974,32 ha.

Prăbușirea  sistemului  comunist  din  Europa  Centrală  și de  Est , cu excepția României în cursul anului 1989 a fost receptată de timișoreni ca o șansă istorică de a înlătura totalitarismul comunist. În lunile noiembrie-decembrie 1989 starea de spirit a majorității populației timișorene era explozivă, iar pe acest fond de tensiune generală încercarea de evacuare a pastorului reformat Laszlo Tokes, mult mediatizată de "Europa Liberă" și "Vocea Americii", a fost interpretată ca o nouă nedreptate și un abuz al autorităților comuniste, constituind ocazia revoltei populare din Timișoara, transformată apoi, prin radicalizare, în revoluție.

După ce în 15 decembrie s-au adunat în fața casei parohiale mai mulți enoriași care doreau să împiedice evacuarea pastorului, în data de 16 decembrie numărul celor adunați a crescut la circa 400 de persoane majoritatea fiind cetățeni de diferite etnii și confesiuni care au blocat circulația în zonă și au scandat „jos Ceaușescu” și „jos comunismul”.

În zilele următoare, rezistența nu a încetat, în 19 decembrie intrând în grevă muncitorii de la întreprinderea „Elba”, iar în 20 decembrie a izbucnit greva generală în toate fabricile timișorene, zeci de mii de oameni îndreptându-se spre centrul Timișoarei, situație în care forțele armate s-au retras în cazărmi. Liderii revoluționarilor timișoreni au prezentat autorităților comuniste o listă de cereri a populației, listă care va deveni un vast program revoluționar. În aceeași zi de 20 noiembrie 1989, Timișoara a fost declarată primul oraș liber al României de către reprezentanții Frontului Democrat Român, prima formațiune politică democratică înființată pe străzile însângerate ale Timișoarei. Ulterior ziua de 22 decembrie 1989 a fost declarată ziua Victoriei Revoluției Române.