Cele mai frumoase lucrări din campania "Pe jos orașul se vede mai frumos!"
În calitate de partener al proiectului “PIMMS TRANSFER”, Municipiul Timișoara a desfășurat în iunie 2011 o campanie școlară sub sloganul “Pe jos orașul se vede mai frumos!”. Campania urmărea încurajarea mersului pe jos, informarea și sensibilizarea elevilor implicaþi în proiect despre efectele negative ale poluării determinate de traficul rutier intens din mediul în care trăiesc. În cadrul acestei competiþii, grupele de elevi de la școlile participante (Școala generală nr. 16, Școala generală nr. 18, Școala Generală nr. 22, Liceul C.D. Loga și Liceul W. Shakespeare) au parcurs câte un traseu prestabilit dinspre școală către centrul orașului, traseu care a cuprins obiective cu o semnificaþie deosebită pentru orașul nostru. În urma acestei activităþi, grupele de elevi au elaborat câte o compunere, descriind ce anume i-a impresionat cel mai mult în cursul plimbării. Începem din acest număr să publicăm creaþiile copiilor, modul în care văd ei orașul în care trăim.



Timișoara prin ochi de copil
Școala cu cls. I-VIII Nr. 22, Timișoara


Ca orice copil îmi doream cu ardoare să mă împrietenesc cu orașul meu, să-i cunosc toate monumentele istorice și spațiile verzi cu care a fost înzestrat de atâția ani.
Într-o zi de vară, spre sfârșitul școlii, dorința mea s-a împlinit, eu împreună cu echipa mea am avut prilejul de a vizita orașul nostru natal alături de oameni buni la suflet cu experiența vieții pe umeri care ne-au îndrumat cu multă răbdare spre a cunoaște și a admira doar câteva din nenumăratele minuni pe care orașul Timișoara ni le oferă din inima sa.
Mergând în coloana verde și veselă ce semăna cu o uriașă omidă verde, fapt ce se datorează tricourilor verzi pe care le purtam pentru a simboliza puritatea naturii nepoluată, atenția mea s-a năpustit precum un fulger puternic asupra parcului din Piața Plevnei.
Am rămas uimită  de priveliștea pe care parcul o înfățișa: amplasarea parcului acompaniată cu iarbă de un verde crud, presarată cu floricele rozalii de culoarea coralului marin, dețineau vinovăția răpirii atenției mele.
Pășind pe aleea netedă, pe care se iveau petale trandafirii ici-colo, împrăștiind esența trandafirilor în acea atmosfera de poveste, pe care o întâlnim doar în basme, am auzit ciripitul păsărilor ce întruchipau niște cântărețe de operă prin glasul lor.
O rândunică delicată stătea pe un felinar, mândră de penajul său care strălucea în bătaia mingii de foc ce sălășluia sus pe cer, aruncând săgeți de foc asupra unei statui frumos sculptate. Aceasta îl înfățișa pe Gheorghe Doja. Statura sa înaltă și bine proporționată se oglindea trufașă, cu un aer înfricoșător de patriotism în blițurile aparatelor de fotografiat. Eroul Doja a fost torturat în mod barbar și executat prin așezarea pe un “tron” de foc în anul 1514. El a murit în Timișoara, iar Parcul Plevnei îl poartă în inima sa precum un adevărat iubitor de patrie care și-a sacrificat viața pentru poporul român. Ochii săi erau întunecați, pătrunzători și săgetau cu privirea imaginea fermecătoare a parcului. Legenda spune că monumentul ridicat în amintirea lui Gheorghe Doja reprezintă gloria acestui parc.
În spatele acestui loc relaxant ce te îmbie la “o porție” zdravănă de natură, se înalță curioase, niște clădiri vechi în stil arhitecutral german, umplând imaginea parcului reflectată pe aparatul de fotografiat al echipei.
Condusă de parfumul îmbătător al florilor de vară m-am apropiat încet de o bucată de marmură albă ce avea forma unui cub, în jurul căruia se învârteau mici ființe multicolore cu solzii strălucindu-le pe suprafața cristalină a apei.
Cercetând cu atenție forma aceea de cub am observat lipsa unui colț, atunci am aflat de la unul din profesorii coordonatori că acel cub a fost tăiat intenționat pentru a împiedica blestemele zeilor privind perfecțiunea parcului.
În acest loc din Piața Plevnei, înainte de anii 1900, au fost mari depozite de lemne, care s-au desființat, iar în locul lor s-a construit Piața de porci. În această piață, oamenii puteau vinde și cumpăra porcii pentru gospodăriile lor.
În zilele de azi aceea neînsemnată piață de porcine s-a transformat într-o adevărată comoară: un parc modern și cochet, peste care domnește falnic statuia impunătoare a martirului Doja.
Parcul Plevnei este unul din puținele locuri recreative ale timișorenilor.
De la intrarea în acest parc, vizitatorul este întâmpinat de mirosul înmiresmat al florilor, iar privirea pierzându-i-se prin mulțimea de mușcate îngrijite și suave, plantate în coșurile balustradelor.
Scuarul remobilat cu bănci noi și coșuri pentru hârtii în concordanță cu stilul clasic al parcului te îndeamnă să te odihnești, privind farmecul parcului.
Sistemul performant de irigație modern, prevăzut cu un sistem electronic de declanșare are rolul de a asigura prospețimea peluzelor perfecte, în zilele călduroase de vară.
Construcția cubică realizată din marmură și granit combinată cu monumentul istoric amplasat central, dau orașului cultura timișoreană de dimensiune filozofică de care avem atâta nevoie în zilele de astăzi.
Privit în ansamblu, parcul reprezintă un spațiu verde relaxant, în stil clasic, aranjat de specialiști, dotat cu cele mai bune facilități și nu în ultimul rând, dominat de mici animăluțe care colorează imaginea parcului, punând-o în ramele unui tablou sofisticat și realizat cu multă pasiune.
La realizarea acestui “rai” s-a contribuit cu o sumă de peste un milliard și jumătate de lei, de aceea noi trebuie să învățăm să respectăm lucrările construite special pentru noi, păstrând curățenia.
Eu și colegii mei cu care am lucrat cot la cot pentru a realiza acest frumos proiect, am primit o lecție cu ajutorul căreia putem face ca orașul Timișoara să fie cel mai frumos.
Vă dați seama cât de greu ne-a fost să ne  despărțim de acel loc divin, cu care am stabilit deja o relație de simpatie și de care până în aceea zi nici nu știam că există.
 
Echipa de  proiect: Golban Carina, Borlea Anamaria, Homorogan Alin, Cocos Adrian, Todor Armando. Profesor coordonator: Bodrogean Adina.



Un vis urât
Mara Sferdian, Colegiul Naþional “C.D. Loga”, clasa a V-a


Ieri mi s-a întâmplat ceva ciudat. Obosită fiind, m-am gândit să iau o gură de aer curat. Când am ieșit afară, ce să vezi?
Totul era negru, un negru care îți dădea fiori pe șina spinării. M-am gândit că poate e doar în zona aceea, că e ceva temporar, dar nu! Fumul de la deșeuri și gazele care proveneau de la fabrici erau atât de dese încât formaseră o pâclă de fum negru. Am încercat să ajung în parc, dar acolo frunzele copacilor cădeau și erau toate galbene, iar iarba era arsă și aspră. Nu mai vedeai copii care să alerge cu tălpile goale prin iarba udă, care să țipe de bucurie, tineri care să miroasă parfumul trandafirilor, câini scăpați din lesă care să se zbenguie printre copaci...Nu mai era nimic vesel...
Prin pâcla deasă m-am îndreptat înfiorată spre Piața Unirii. Când să ajung la Palatul Baroc, am văzut că acele clădiri în minunate culori pastelate nu se mai zăreau din praful gros și negru. M-am uitat la Dom, la Catedrala Ortodoxă Sârbă, la Casa cu lei și la Monumentul Sfintei Treimi și mă rugam în gând ca acest coșmar să se termine. Din ochii mei au început să curgă șiroaie de lacrimi fierbinți. M-am așezat în genunchi și am șters de praf dala din pavaj pe care este reprezentată Cetatea. Am închis ochii și cu ardoare mă rugam ca totul să fie ca ieri.
Deodată, am avut senzația că cineva mă strânge de mână.
- Mara, trezește-te! O să întârzii! Era mama. Niciodată nu m-am bucurat mai tare să o aud strigându-mă.
Am deschis larg fereastra. Era dimineață, păsărelele îmi cântau în geam, florile își deschideau mugurii și lăsau ca roua să se scurgă printre petale, iar eu eram mai fericită ca oricând.
Am alergat spre școală, grăbită. Nu m-am putut abține să nu trec prin Piața Unirii. Totul era cum știam. O minunăție arhitecturală, îngemănare de stiluri baroc și gotic, culori pastelate de spectacol. Domul era mai falnic ca oricând, iar Monumentul Sfintei Treimi strălucea impunător. Porumbeii întâmpinau copiii în drum spre grădiniță. 
Dumnezeule, ce bine că nu a fost decât un vis!

Pe jos, orașul se vede mai frumos!
Eco Școala cu clasele I-VIII.Nr.16


Orașul se dezvăluie celor care au ochi să vadă. El e aici, încă din “vremurile mlăștinoase”, când regele Ungariei, Carol Robert de Anjou, a construit Castelul Huniade, ce avea să fie reședința regală pentru acesta. Cunosc mai toate amănuntele acestei “cele mai vechi clădiri din Timișoara”, fiind una din pietrele folosite la construcția acesteia. Acum sunt destul de bătrână, veghez orașul de prin 1300, deci cu mult timp înainte ca Eugeniu de Savoya să îi îndepărteze pe turci din Timișoara și să construiască o nouă cetate cu nouă bastioane ce împrejmuiau actualul cartier Cetate, fostul oras, din care a mai ramas, azi doar Bastionul Theresia, “tânărul meu prieten”. La scurt timp dupa ce m-am împrietenit cu bastionul a apărut în peisajul timișorean o nouă clădire, deci un nou potențial prieten, mult mai spiritual de data aceasta, numit astăzi de cetățenii orașului “Episcopia Romano-Catolică”. Odată cu apariția noilor clădiri, orașul a început să devină din ce în ce mai civilizat, astfel încât mlaștina de pe timpul turcilor a fost transformată în pământ, pe care să se poată construi case demne de a purta un semn ce atesta că ele sunt monumente istorice. Străzile au fost pentru prima dată în România iluminate cu seu și ulei, mai apoi în premiera pentru Europa prin curent electric.
Tot ca un fapt aparte, apare în interiorul cetății, ce mai târziu este dărâmată pentru a se putea extinde orașul, cea mai veche piață din Timișoara, Piața Unirii, ce conține un câmp deschis atât de larg încât este anormal pentru un oraș fortificat. Mai târziu, după perioada în care Europa este devastată de ciumă, în centrul acestei piețe, apare Monumentul Sfintei Treimi, realizat la Viena. Totuși, de departe cea mai impunătoare clădire a pieții este Palatul Baroc, ce pentru mulți ani a fost casa lui Mercy și găzduiește în prezent Muzeul de Artă.
Eu consider că mai bine decât să vă povestesc încă vreo zece rânduri de celelalte clădiri importante ale Timișoarei vă îndemn să urmați pașii roșii desenați pe jos, ce vă vor conduce în mod sigur către frumusețile acestui oraș.
 
Vlad Arimia, Mircea Casapu, Oana Lugojan, Miruna Pârvulescu, Alexandru Tămaș (clasa a VI – a D). Prof. coord. Dalia Druia



Pledoaria pașilor
Școala cu clasele I- VIII Nr. 18 Timișoara, G1


Ni s-a făcut o invitație, mie și colegilor mei. I-am spus “Invitația pașilor roșii”. Deasupra pașilor, mesajul: “Pe jos orașul se vede mai frumos” ne avertiza că vom fi mai aproape de aer, lumină, culoare, ziduri și …noi.
Mergeam încet, făcând pași către pași. Și mă simțeam protejată. Era ca și cum fiecare dintre noi ne alimentam unul pe altul cu energie. Fiecare fir de energie se întindea încet către celălălt, alcătuind un ghem mare de emoții.
Stând pe “pași”, puteam simți puțin din fiecare. Puteam afla mai bine cine sunt. Puteam să ajung mai aproape de ei. Să fac pași... către ei, colegii mei și împreună către oraș.
Treceam. Astfel făcea și timpul. Însă știam că nu puteam lăsa totul în urma, dar așa era legea vieții, nu puteam să le iau cu mine. Sunetul aparatului de fotografiat parcă făcea timpul să se oprească. El,…era salvarea mea.
Am mers pe drumul pașilor de parcă am fi urmat drumul către țara lui OZ. Un drum al redescoperirii. Când ajungeam la reperul pașilor roșii, simțeam nevoia să marcăm momentul.  Ne-am apropiat întreg grupul și ne-am strâns unii lângă ceilalți ca și cum am fi celebrat ceva: un moment cu soare, cu aer, cu verdeață cu miresme și cu bucurie.
La a patra întâlnire de grup, cu fotografiile corespunzătoare suntem deja în piața Mărăști. În spatele meu, impunătoarea Grădină Botanică, iar peste drum, EA. Între mine și ea, strada, mașinile (ce-i drept, puține), trotuarul și pista pentru bicicliști.Clădirea-cetate.
O privesc la început printre gene. Clădirea rectangulară mă privea și ea printre șuvițele ei de păr ce atârnau încet, balansându-se pe ritmul blând al vântului de dimineață. Părea că timpul o învăluia ca o mantie întunecată, iar misterul plutea pe deasupra, încâlcindu-se în părul ei, ca o podoabă capilară neîngrijită, încărcată cu mult verde-gălbui și arsă de soare.
Am putut să ating zidul încercând să-i simt pulsul și viața ce dăinuie încă prin porii prăfoși de cărămidă. Câteva dintre cărămizile portocalii fuseseră ucise de timp, iar, acum, peretele asculta vocea orașului.
Ferestrele boltite, ample, deschise… către șosea, acum, privesc, precum doi ochi mari.
Clădirea respiră greu, lângă blocurile înalte, adăpostind sute de existențe.
Aceasta părea că găzduiește o galerie de artă. Înăuntru, prin sticla translucidă, se zăresc câteva tablouri, concentrate de sentiment și culoare. O floare se ascundea acolo, după ușa de sticlă. Capul său era înclinat, iar acesta parcă tânjea după libertate, tânjea să fie înapoi cu familia sa, în Grădina Botanică.
Peste drum, grădina botanică, parcă dorește să o susțină cu viață. Solidari cu vârsta ei, de peste șosea, arborii parcului Botanic îi trimiteau oxigen. Cui? Clădirii-cetate, de fapt ce a mai rămas aici pe Calea A.I.Cuza, din vechea cetate a Timișoarei.
Grădina Botanică își împrăștia mirosul de iarbă proaspătă. Acesta trecea ușor de gardurile sale și se revărsa în toată strada, parcă dând viață și putere celorlalte. Uitându-mă atent, pe unul dintre gardurile grădinii, am putut observa o floare mică, inscripționată acolo, ca un semn al puterii, dar și sensibilității, în același timp.
Copacii mari și puternici își întindeau frunzele, de un verde sănătos către noi, parcă dorind să ne întâmpine. Florile, de o armonie dulce a culorilor ne priveau drept, mișcându-și petalele subțiri și moi.
Cineva ne-a spus că în Grădina Botanică există aproximativ 200 de taxoni. Fără să întreb, mi-am imaginat că aceasta se referă la vietățile ce locuiesc aici. Apoi, am aflat că era vorba de multele tipuri rare de flori aflate în acest adăpost al plantelor.
Am încercat să îmi imaginez câte iubiri, despărțiri, sau noi începuturi găzduiesc băncile de lemn ale Grădinii Botanice. Fiecare sărut, îmbrățișare, sau pur și simplu jocuri puerile de copil, pe toate le are încleștate în mintea sa. Toate astea, la umbra copacilor ei, la vederea florilor ei,…în inima ei.
Mi se pare interesant faptul că, demult, zidurile cetății se întâlneau . Acum, e trist. Unul e blocat în Grădina Botanică, iar celălalt a rămas acolo, precum, clădirea cetate de pe Calea A. I. Cuza. Mi-aș fi dorit mult să poată să-și atingă mâinile din nou, ca un arc pe deasupra străzii plictisite.
Dar, nu am putut să nu mă întreb, cum era, aici, mai demult, prin secolul X sau XI. Bănuiesc că, pe atunci, acesta cetate era întreagă, și, foarte folosită. Bănuiesc că prințesele treceau pe acolo cu caleașca lor, sau, poate, doar oamenii obișnuiții treceau. M-am apropiat din nou de zid. Credeam că, poate-poate, dacă am să îi mângâi cărămizile uscate, are să îmi spună povestea sa. Dar nu era așa. Totuși, mi-a șoptit ceva. Mi-a zis că nu-și amintește tot, deoarece, cealaltă parte a poveștii sale se ascunde acolo, în inima Grădinii Botanice, în cealaltă parte a zidului cetate.
Așa că, acesta a rămas, pentru mine, doar un zid special și misterios.
Vântul sufla încet, iar adierea sa îmi sufla prin păr, ca o invitație. În contrast cu vântul, soarele strălucea slab. Totuși, razele sale mângâiau pământul.
Aleea ce mergea paralelă cu parcul împrăștia o stare de relaxare și bucurie. Verdele acela ce se revărsa peste tot te făcea să te simți liberă, fapt ce făcea plimbarea noastră mai plăcută.
Din când în când, puteai auzi sunetul roților ce se învârteau ritmic, pe pista verde de biciclete, iar claxonul de biciclete îi trezea pe cei ce au rămas acolo, blocând trecerea, fiind fascinați de frumusețea Grădinii Botanice.
Înconjurată de porumbei, statuia lui Nepomuk ne aștepta. Nu-mi părea doar o simplă sculptură din piatră. Am atins-o și am putut să-i simt inima. Suprafața de piatră părea rece la atingerea palmei mele. Inima sa era închisă în scoarța aceea de piatră. Parcă îi auzeam încet bătaia, și de fiecare data când cineva se apropia de ea, parcă zâmbea.
În acel moment am simțit ceva ce nu cred că am simțit înainte: dorința să cunosc mai bine locul unde mă aflu. Îmi doream să umblu, să descopăr și să înțeleg. Poate chiar asta dorea această experiență să introducă în noi. Poate.
Făcând această excursie, am realizat multe lucruri și am văzut multe locuri pe care le credeam plictisitoare, însă, acum și înțelegându-le povestea, am descoperit, de fapt, o parte din mine, din orașul în care trăiesc. Ne-am descoperit pe noi.
Cred că, atunci când călătorești cu mașina, ești doar un simplu pasager, drept, ce poate să vadă . Dar, de fapt, ce cunoști, dacă nu atingi, dacă nu simți? Atunci când mergi, te uiți, miroși, auzi și cel mai important lucru: atingi. Și printr-o singură atingere, parcă poți sa-i citești toate gândurile, amintirile și speranțele. Atingând acea bancă, poți să știi cine a stat acolo, să retrăiești poate, doar pentru două secunde, ceea ce a trăit el. Atingând o floare, poți să îi simți mireasma și să îi guști culoarea. Poți știi cu adevărat.
Pe jos, orașul se vede mai frumos, înseamnă de fapt, străbătut pe jos, orașul rămâne, se menține mai frumos.
 
Creație realizată de elevele Vaida Coralia, Oancea Diana, Nicu Roxana și Goina Andreea din clasa a VI-a A
 

Galerie Foto Evenimente
Inaugurarea pasajului subteran Michelangelo
06 August 2015
 
Pasajul Michelangelo, unul dintre cele mai importante și complexe proiecte de infrastructură derulate de municipalitate în ultimii ani, a fost deschis circulației
Video / Declaratii / Interviuri
Spectacol de muzică, apă și lumini pe Bega
24 Iulie 2012
 
Una dintre prioritățile pe patru ani ale actualului Executiv al Primăriei este și crearea unui sistem de muzică, apă și lumini pe Bega
Newsletter

Ultima actualizare: 15.05.2020
Numar de utilizatori unici: 98284
Numar de afisari: 13640280