Timișoara – reședință de pașalâc otoman
Îndelung și larg răspândită a fost convingerea că stăpânirea otomană asupra Banatului istoric a însemnat doar războaie, scădere a populației, ruină a localităților, decădere generalizată. Cu siguranță, stăpânirea otomană a provocat populației băștinașe multiple neajunsuri și noi obligații. Schimbări importante se produc și în Timișoara devenită din anul 1552 reședință de pașalâc turcesc. Timp de 164 de ani istoria orașului se scurge pe alt făgaș, intră într-o nouă etapă a existenței sale, integrată în obiectivele politice și militare ale Imperiului Otoman. S-a spus și s-a scris adeseori că cei 164 de ani au constituit pentru Timișoara o perioadă de declin total, în care și-a pierdut importanța urbană, politică sau militară. Realitatea este alta. Timp de peste un secol și jumătate, Timișoara, împreună cu Cetatea Belgradului devin o adevărată placă turnantă în sistemul militar ofensiv – defensiv al Porții Otomane, orientat spre Europa Centrală. Istoriograful turc Mehmed Rasid nota următoarele: „Eialetul Timișoarei, fiind hotar de seamă, era deosebit de important din toate punctele de vedere.”1 Remarca astfel însemnătatea Timișoarei în politica europeană a Imperiului Otoman. Cu excepția anilor de la sfârșitul veacului al XVI – lea, timp de aproape un secol orașul nu mai este supus unor atacuri sau acțiuni militare majore. Dar rolul său militar, strategic rămâne foarte important prin implicarea garnizoanei turcești în acțiunile desfășurate în alte zone de interes pentru Poarta Otomană. Puternica garnizoană va fi mereu prezentă în confruntările dintre partidele nobiliare ardelene, dintre pretendenții la tronurile Þărilor Române. Timișoara are acum rolul de pivot în strategia otomană privind păstrarea controlului asupra Pustei ungare, Transilvaniei și Þării Românești.2

Vreme de peste o sută de ani, Cetatea și orașul cunosc un permanent du-te – vino de oști, căpetenii (inclusiv sultanul), de suite militare sau nobiliare, solii străine. La Timișoara s-au refugiat și au căutat să obțină sprijin militar diferite căpetenii nobiliare filo-turce care râvneau la tronul Transilvaniei. De aici încercau să primească ajutor unii pretendenți la tronul Þării Românești și chiar al Moldovei. Un raport venețian din 29 decembrie 1607 consemnează că un corp militar de 7.000 de oameni a plecat din Timișoara spre Moldova pentru „a pune în posesia acelei provincii” pe Mihai Movilă, fiul lui Simion Movilă. ªi campania din 1659 – 1660 împotriva principelui Gh. Rakoczi II a pornit tot din Cetatea Timișoarei.

Despre structura urbanistică în timpul stăpânirii otomane informațiile documentare sunt relativ puține. Timișoara a rămas o așezare fortificată cu cele două părți distincte: Cetatea și Orașul, cu mahalalele sale, având ulițele dezvoltate organic. O descriere interesantă ne-a lăsat călătorul turc Evliya Celebi, care a vizitat orașul în anul 1660. Cetatea era construită în plan pentagonal, avea fortificațiile realizate din lemn gros, umplutură de pământ, piatră, var și gips. A rezultat un zid masiv și gros de 50 – 60 de picioare, care îngăduia, pe lățimea sa, chiar exerciții cu caii. Nu avea creneluri, dar era străpuns de mici deschizături pentru cele 200 de tunuri care asigurau apărarea. Un șanț adânc, plin cu apă, înconjura zidul de fortificație. Mergând la pas, Cetatea putea fi înconjurată în timp de o oră, perimetrul măsurând 5 – 6 km. Zidul era ferestruit de cinci porți din fier, boltite, duble, înalte și late. În fața lor, peste șanțul cu apă, se aflau podurile de lemn, ridicate noaptea cu ajutorul scripeților. „Orice dușman, nota călătorul turc, care s-ar apropia cu gând rău, e lovit și pus pe fugă de sabia oamenilor lui Allah”.3

Între zidurile Cetății se aflau, după părerea lui Celebi, 1200 de case cu etaj și fără etaj, patru geamii, patru mănăstiri, șapte școli, trei hanuri, două băi frumoase, patru sute de prăvălii și un bazar luxos. Casele erau construite din lemn sau chirpici, acoperite cu șindrilă, iar ulițele strâmte erau podite cu scânduri. Orașul din afara Cetății era alcătuit din zece mahalale, cuprindea 1500 de case, fiecare având curte și grădină, cu intrări separate pentru căruțe și oameni. Se aflau aici 10 lăcașuri de închinăciune, prăvălii, dar lipsea bazarul. Străzile erau podite tot cu scânduri. După aprecierea călătorului otoman, Timișoara era un oraș frumos, dezvoltat, bine organizat. O imagine asemănătoare ne oferă și învățatul turc din secolul al XVII – lea, Kiatip Celebi, care considera Timișoara „un oraș model, fiind plin de biserici mari și clădiri înalte”.4 ªi călătorii occidentali, care au cunoscut orașului în vremea ocupației otomane, au cuvinte de apreciere. Johann Cristoph Wagner recunoaște că „Timișoara este un oraș mare; cu o populație numeroasă; e bine fortificat cu ziduri și șanț adânc cu apă”. A fost o realitate și preocupările pentru o viață de nivel urban. Dacă ținem seama de faptul că orașul a fost vizitat de sultani, de mari viziri, de importanți comandanți militari putem considera că existau edificii publice sau private specifice unui centru urban. Documentar sunt menționate câteva edificii importante: Moscheea principală; Moscheea veche; Moara cu cai; Palatul pașei; Castelul; Casa de vară a pașei; Mausoleul lui Ahmed Pașa.

S-ar putea crede că aspectul oarecum oriental din compoziția urbanistică a însemnat transformarea totală a orașului într-un centru musulman. În realitate, populația era alcătuită în majoritate din locuitori creștini, români cei mai mulți, sârbi, din meșteșugari și negustori armeni, greci, macedoneni, evrei. Evliya Celebi scria că populația aceasta civilă era formată „din oameni modești și milostivi, veseli și cumpătați”. Erau agricultori, meseriași, mici comercianți, lucrători implicați în activitățile pretinse de viața orașului. Musulmanii alcătuiau, în general, pătura privilegiată, formată din militarii garnizoanei, slujbașii administrativi și fiscali, slujitorii moscheilor, la care se adăuga un număr de negustori care asigura pretențiile legate de tradițiile otomane. Prin populația civilă, Timișoara a rămas, în mare parte, un oraș preponderent creștin, cu tradițiile și nevoile sale.

Note 1 Cronici turcești privind Þările Române, vol. III, București, 1980; 2 Prezentare detaliată la I. Munteanu, R. Munteanu, Timișoara. Monografie, Edit. Mirton, 2002; 3 Ibidem; 4 Cronici turcești …, vol. I, București, 1996.

 

Galerie Foto Evenimente
Inaugurarea pasajului subteran Michelangelo
06 August 2015
 
Pasajul Michelangelo, unul dintre cele mai importante și complexe proiecte de infrastructură derulate de municipalitate în ultimii ani, a fost deschis circulației
Video / Declaratii / Interviuri
Spectacol de muzică, apă și lumini pe Bega
24 Iulie 2012
 
Una dintre prioritățile pe patru ani ale actualului Executiv al Primăriei este și crearea unui sistem de muzică, apă și lumini pe Bega
Newsletter

Ultima actualizare: 15.05.2020
Numar de utilizatori unici: 98284
Numar de afisari: 13772745