"Sunt mândră că am venit pe lume în 20 decembrie 1989"
Victoria Chiticariu este copilul Revoluției. S-a născut în ziua în care Timișoara a devenit "oraș liber". Pe străzi, sute de mii de oameni strigau "libertate", "jos tiranul", "jos comunismul", "azi în Timișoara, mâine-n toată țara". Imaginea Victoriei în brațele unor soldați în fața UMT a făcut înconjurul lumii, după ce o echipă de reporteri de la o revistă din Danemarca a imortalizat momentul
R: Ce înseamnă pentru tine faptul că te-ai născut în 20 decembrie 1989, ziua în care Timișoara a devenit "primul oraș liber de comunism"?
V.C.: Când eram mică, recunosc că acest lucru nu a însemnat mare lucru, în sensul în care îmi petreceam ziua de naștere ca toți ceilalți copii. Invitam colegii acasă, primeam cadouri, mâncam tort... nimic neo­bișnuit. Când am mai crescut, pe la 9 ani, am început să pun în­trebări despre re­vista în care am apărut când eram bebeluș și pe care ai mei au păstrat-o cu sfințenie. Atunci ai mei mi-au povestit cum am venit pe lume în 20 decembrie 1989 și mi-au spus că sunt primul co­pil liber. Recunosc că n-am realizat destul de bine ce înseamnă lu­crul acesta, eu netrăind ni­­­ci­odată în co­­­­mu­nism.
În timp, crescând și in­­­teresându-mă în­deaproape despre acele vremuri dina­intea nașterii mele, mi-am dat seama că tre­buie sa mă simt mândră, că dincolo de tot ceea ce-a fost rău atunci, deși unii oameni au suferit pentru că au pierdut per­soane dra­gi, eu am venit pe lume ca o mare bu­curie pentru părinții mei și ca un simbol al li­bertății oamenilor.
R: Ce ți-au povestit părinții despre venirea ta pe lu­me ?
V.C.: M-am născut pre­matur, la șapte luni, din cauza Revoluției (zâmbește) și a fost cu noroc. În acel decembrie, tata a plecat la Horodniceni, în Moldova la părinții lui să taie porcul, pentru a întâmpina Crăciunul așa cum se cuvine, că vremurile erau grele. S-a întors înapoi în Timișoara în 18 de­ce­m­brie. Mama, în­sărcinată cu mine în șapte luni și sora mea Mihaela care avea atunci un an și nouă luni, îl așteptau acasă și erau foarte speriate.
Atunci lo­cuiam în zo­na UMT. Mama știa de la ve­cini, care mer­geau în Piața Ope­rei și în fața Ju­dețenei de Partid că în­­cepuse Revo­luția și se trăgea în manifestanți.
N-a putut să se ducă să-l aștepte la gară. Tata, a aflat în tren, de la alți oameni, că la Ti­mișoara au murit oameni, că mulțimea a ieșit în stradă și măr­șăluiește prin oraș. Cum s-a dat jos din tren, tata și-a dat seama că ceva nu este în ordine. Gara era pustie. A luat tramvaiul. A vrut să coboare în centru, dar tramvaiul n-a oprit. De pe geam, a văzut o mulțime de oameni în Piața Libertății, care se îndrepta spre Piața Operei. Timișoara arăta ca în vreme de război: magazinele erau sparte, arse, patrule de milițieni și soldați înarmați circulau pe străzi, erau multe pete de sânge pe asfalt și pe trotuare...
R: Ai tăi au ieșit în stradă?
V.C.: Da. Auziseră de atacul asupra tinerilor de pe treptele Catedralei, în după-amiaza zilei de 18 decembrie. A doua zi, în 19, au mers în Piața Operei unde au scandat alături de ceilalți timișoreni "Jos dictatura!", "Vrem libertate!", "Vrem mâncare la copii!", "Azi în Timișoara, mâine-n toată țara!", "Fără violență!", "Jos Ceaușescu!". În piață, mama a auzit că un tab a trecut peste o femeie însărcinată și a omorât-o. Impresionată, seara i s-a făcut rău, deși mai avea două luni până la termen. În 20 decembrie, la ora 12.30 am venit pe lume, la Spitalul Odobescu. A fost greu. Mama mi-a povestit că era îngrozită. Se auzeau rafale de gloanțe, pacientele, femei gravide sau lehuze, trebuiau să se ascundă sub paturi. Neștiind ce se întâmplă, aveau impresia că afară e război.
R: Cine a ales numele Victoria?
V.C.: Tata. El n-a avut voie să intre în spital. Vorbea cu mama pe geam, mai mult prin semne. Îi povestea ce se întâmpla în oraș, că a căzut comunismul și îi arăta semnul victoriei. Și i-a zis mamei să-i pui bebelușei ce nume vrei, dar să fie și Victoria”. În Piața Operei, din balcon s-a anunțat că la Timișoara, primul oraș liber de comunism, s-a născut o fetiță, Victoria și un băiat, Victor. Mulțimea adunată în centru a aplaudat furtunos minute în șir.
R: Ai fost bebelușul-simbol al Revoluției. Ai apărut pe coperta unei publicații din Danemarca și poza ta a făcut înconjurul lumii. Cum s-au întâmplat lucrurile?
V.C.: Ideea le-a aparținut jurnaliștilor de la revista respectivă. Au participat și ei la evenimente. La o săptămână după ce m-am născut, i-au căutat pe ai mei cu dorința de a scrie un articol despre cum am venit pe lume în zilele Revoluției. Au stat de vorbă și cu doctorul care a asistat-o pe mama la naștere și cu preotul care i-a citit molifta și pe mine m-au pozat pe tricolor și în brațele unor soldați.
R: Te face mai responsabilă faptul că ești "copilul Revoluției" ?
V.C.: Când am întrebat-o pe mama cum a fost la Revoluție, mi-a răspuns "tu nu știi ce-a fost acolo…" Am văzut poze, am văzut imagini la televizor cu momente din acele zile triste. Cu morți, cu răniți, cu multă durere. Cineva mi-a spus odată: "ai tăi s-au bucurat la Revoluție, alții… au plâns". Răspunsul e da. Mă simt responsabilă. În primul rând pentru cei care au plâns. Fac parte din generația care trebuie să schimbe lucrurile în bine. Dar din păcate, tinerii nu sunt luați în seamă și sper din tot sufletul că nu va mai fi așa.
R: Ce faci atunci când nu ești "vedetă" o dată pe an și când nu te asaltează mass-media?
V.C.: Am o viață absolut normală. Sunt studentă în anul al doilea la Facultatea de Economie și Administrarea Afa­cerilor, specializarea Economia Co­merțului Turismului și Serviciilor. Ca orice fată de vârsta mea, ies în oraș cu prietenii, citesc, mă uit la filme. Îmi plac locurile noi, excursiile, mă pasionează istoria locurilor pe care le vizitez, fie din țară sau din străinătate și aș vrea să văd neapărat Parisul. N-aș pleca definitiv din țară, decât poate să muncesc și apoi m-aș întoarce. Am o familie frumoasă și unită de care sunt tare mândră: am un frate Cristi care este în clasa a șasea, sora mea Mihaela este studentă în anul trei la Facultatea de teatru, am 20 unchi și tot atâția veri și verișoare, împrăștiați în toată țara și chiar și dincolo de granițe!
R: Ce nu-ți place la "țara ta" acum după douăzeci de ani de la Revoluție?
V.C.: Mă simt bine în România. Mergem înainte și cu bune și cu rele, dar evoluăm, asta-i important. Aș vrea să schimb un singur lucru dacă aș putea: să nu mai fie atât de mare prăpastia dintre săraci și bogați. Cred că trebuie să găsim o cale de mijloc, un echilibru, ca toată lumea să poată trăi decent. Și... încă un lucru: aș vrea ca tinerii să fie luați în seamă și sprijiniți să reușească aici în țara lor, ca să nu mai plece în străinătate. Asta îmi doresc acum la 20 de ani de la Revoluție.
 
 

Galerie Foto Evenimente
Inaugurarea pasajului subteran Michelangelo
06 August 2015
 
Pasajul Michelangelo, unul dintre cele mai importante și complexe proiecte de infrastructură derulate de municipalitate în ultimii ani, a fost deschis circulației
Video / Declaratii / Interviuri
Spectacol de muzică, apă și lumini pe Bega
24 Iulie 2012
 
Una dintre prioritățile pe patru ani ale actualului Executiv al Primăriei este și crearea unui sistem de muzică, apă și lumini pe Bega
Newsletter

Ultima actualizare: 27.11.2019
Numar de utilizatori unici: 98284
Numar de afisari: 13240067