Discuţia noastră, ce avea să dureze mai bine de 4 ore, începuse cu o cafea. Părea un ritual păstrat cu sfinţenie în casa Leşcu. Până nu demult, după cum aveam să aflu de la doamna Leşcu, cafeaua se servea însoţită de o ţigară. Domnul Leşcu se „cuminţise”. Nu mai este la prima tinereţe. S-a născut „în deplasare” la 10 decembrie 1931, în oraşul Deva, judeţul Hunedoara. „Tatăl meu a fost militar, la Regimentul de Vânători. Era timişorean, dar într-o bună zi a fost detaşat cu regimentul la Deva. Familia mea s-a reîntors la Timişoara când eu aveam patru ani. Aici am făcut grădiniţa, şcoala primară, aici m-am jucat de-a hoţii şi vardiştii între crucile Catedralei şi tot aici m-am trezit şi m-a prins acest microb al Timişoarei de care nu am mai scăpat niciodată...”. Din Timişoara a mai plecat doar ca să se întoarcă. Viaţa nu a fost prea blândă cu Octavian Leşcu. „În 1945, am plecat la Reşiţa unde am urmat Şcoala Medie Tehnică. De atunci, de la 14 ani sunt pe picioarele mele, am ştiut că trebuie să gândesc, să judec totul de unul singur, viaţa m-a călit”. De la Reşiţa viaţa l-a dus pe Octavian Leşcu la Constanţa, la marină, la armată. Din cătănie s-a eliberat în toamna anului 1950, când s-a şi întors în Timişoara. În acelaşi an a fost angajat ca tehnician la Staţia de Radio Timişoara. Era din nou acasă. Într-o Timişoară în care domnimea se plimba seara, la braţ, pe Corso, pe partea cu restaurantul Lloyd, iar „muritorii de rând” pe cealaltă parte, într-un ritual care se repeta seară de seară, o lege nescrisă a oraşului pe care nimeni nu o punea vreodată la îndoială. Tot aşa, joia după-amiaza slujnicele cu fuste largi şi militarii îşi dădeau întâlnire în parcul Central. Iar la Palace sau Lloyd nu intrai decât la ţinută... În 1963, Octavian Leşcu a primit transferul la Universitatea din Timişoara ca tehnician la Facultatea de Fizică, unde a lucrat până la ieşirea la pensie în august 1990. „Am început dintr-o întâmplare”Octavian Leşcu deţine o frumoasă colecţie filatelică, începută în 1965. De colecţionat vederi, s-a apucat un an mai târziu din pură întâmplare. „Aveam un prieten care colecţiona totul despre Timişoara şi care mi-a spus că, dacă din întâmplare, dau peste vederi cu Timişoara să i le cumpăr lui.” Aşa s-a născut pasiunea cea mai de suflet a domnului Leşcu, cartofilia, pe care o „practică” cu multă dragoste de 37 de ani. Dacă prietenul în cauză îşi pierduse „intermediarul”, pentru domnul Leşcu greul de-abia începea. Propria reţea de intermediari, o adevărată filieră timişoreană. „La început, am auzit de un bătrânel din Sibiu care avea multe vederi cu Timişoara. Şi pentru că Universitatea avea un contract cu Râmnicu-Vâlcea, iar trenul făcea un popas la Sibiu i-am făcut o vizită bătrânelului. Ne-am târguit. Eu i-am dat vederi cu Sibiu, el cu Timişoara. Mai târziu, toţi partenerii mei filatelici din Europa au primit „ordin” să-mi trimită toate vederile cu Timişoara.” Şi pe adresa domnului Leşcu au început să sosească vederi din toată Europa, dar mai cu seamă din Germania, Austria, Ungaria şi Cehoslovacia, acolo unde plecaseră cu ani în urmă. „Pentru cele din ţară făceam troc, de pildă Oradea pentru Timişoara, iar pe cele europene le plăteam în timbre.”

Muncă în folosul comunităţii

Frământările au început de-abia mai târziu. Pentru că, una câte una, vederile trebuiau identificate, investigate până ce povestea lor ieşea la iveală. Imaginile din vederi erau însă de multe ori de nerecunoscut. Domnul Leşcu s-a „înarmat” cu istorii, monografii, ghiduri, hărţi vechi; pe tot ce a putut pune mâna. A început, în paralel, o muncă de veritabil detectiv de teren; a bătut cu pasul Timişoara de-a lungul şi de-a latul, de zeci de ori, căutând indicii, luând „amprentele” care ar fi putut dezlega „necunoscutele” din imagini. O carieră de-a lungul căreia a rezolvat zeci şi zeci de astfel de „cazuri”. Unele i-au luat 20 de ani de viaţă. Altele au rămas enigme şi îi dau încă de furcă. Domnul Leşcu nu se dă bătut. “Timişoara rămâne pentru mine o mare provocare. Un mister care nu-şi dezvăluie niciodată toate farmecele.” După Revoluţie, primul gând a fost să scoată un album cu Timişoara, dar nu a reuşit. Aşa însă s-a gândit să reediteze vederile vechi. În decursul anilor a izbutit să editeze în colecţia de vederi „Istoria ilustrată a oraşului Timişoara” peste 100.000 de vederi, toate cu propria lor istorie acum. Mai mult de jumătate dintre ele au fost publicate în străinătate. În 2001, a publicat „Ghidul Oraşului Timişoara de-a lungul timpului, 1900 – 2000”, o istorie a străzilor Timişoarei. Are la bază o documentaţie de 27 de ghiduri timişorene... Răsfoim vederile ordonate nemţeşte. La cele foarte vechi nu recunosc mare lucru. Trişez şi mă uit la explicaţii. O altă lucrare este gata de tipar. Gândul i-a rămas însă la Album, la care speră să reia munca cât mai curând. Ba nu, GÂNDUL i-a rămas la Timişoara!